Best song ever!!!!

No comment!

Preşedinte de carton

Este interesant cum ţărişoara asta a ajuns să fie condusă de Băsescu. După ce am văzut aceste imagini, sunt tot mai convinsă că el chiar este reprezentativ poporului român. Nu semnificăm nimic, dar milogim atenţie.

Trebuie privit cu atenţie la ce se întamplă între cei doi. Preşedintele Băsescu, cu o faţă de milog, cu braţele deschise şi palmele ridicate, încearcă să-l abordeze pe Sarkozy, care de la început se simte sufocat de prezenţa omologului său român şi impune distanţa prin mâna pe care i-a pus-o pe umăr. Astfel, în timp ce Băse îşi prezintă interesul profund şi deschiderea spre dicuţie (aş putea spune chiar disperată, având în vedere cum scutura mâinile), de cealaltă parte, preşedintele francez abia se uită la el, dezinteresat, încercând să mimeze că se grăbeşte, că are lucruri mai importante de rezolvat, pentru a nu sta la discuţii cu el. Mai mult decât atât, chiar titlul clipului este semnificativ: Sarkozy agacé par le président roumain

Acum, nu sunt eu expertă în limbajul nonverbal, dar cred că oricine ar putea observa aceste lucruri.
Lăsând la o parte relaţia de “prietenie profundă” dintre cei doi, faptul că avem un preşedinte de carton a fost surprins de mai multe ori, însă acesta este un alt clip sugestiv:

Încep să îi dau dreptate lui Badea când spune că e minunat să trăieşti în România. Dar aş completa: E minunat să trăieşti în România condusă de Traian Băsescu. Savuraţi carnavalul!

Cu bine!

Principii şi valori

Toţi suntem conştienţi de perioada grea prin care trecem şi încercăm să ne zbatem cu toate forţele să ne menţinem pe linia de plutire, să mai rezistăm o zi, să sperăm la vremuri mai bune. Însă toate aceste lucruri nu sunt întotdeauna abordate cu o atitudine pozitivă şi paşnică. Cred că suntem tot mai dispuşi să ne aliem cu dracu` ca să trecem puntea. Cu toate acestea, nu ne ferim să vorbim despre principii, valori sau moralitate. Suntem ipocriţi sau e vorba doar de autoapărare? Poate puţin din amândouă.

Însă, ce principii şi ce valori mai avem acum? Ce ne dorim în acest moment şi ce suntem dispuşi să facem pentru a ne atinge scopurile? Mai ales acum când “elita” ţării ne oferă “lecţii” de moralitate… Când Biserica şi-a pierdut credibilitatea tocmai pentru că reprezentanţii săi au încălcat principiile…

Într-adevăr, ne dorim să obţinem cât mai mult, din punct de vedere material, investind cât mai puţin efort. Am văzut că unii pot. Chiar dacă uită de moralitate. Chiar dacă nu au educaţie. Ei au şcoala vieţii şi asta îi ajută mult în demersurile lor. Principiile le înveţi de acasă sau le dobândeşti mai târziu, în adolescenţă, între prieteni, pe stradă, din media sau chiar la şcoală.

Acum să nu exagerăm să credem că este specific Românesc şi că nu se întâmplă şi în alte părţi. Cu siguranţă, acest lucru este specific omului în general. Însă principiile se nasc în cadrul societăţii, iar permisivitatea membrilor de a le încălca sau de a renunţa la ele, devalorizează individul. Cred că tocmai din acest motiv am ajuns astăzi în situaţia de a fi conduşi de oameni imorali, cărora nu le pasă decât de propria bunăstare.

Să spun acum că nu e bine să renunţăm la principii… Nu ştiu în ce măsură pot fi luată în considerare de omul care nu are ce-i oferi copilului să mănânce mâine sau cel pe care statul/banca/proprietarul l-a dat afară din casă pentru că nu îşi poate achita datoriile. Atunci ce facem? Adoptăm alt fel de norme…?

Cu bine!

Întrebare întrebătoare…

Ce îţi asumi în momentul în care spui cuiva că îţi plac provocările? O spui ca să impresionezi sau chiar eşti dispus să faci sacrificii, să accepţi să faci lucruri pe care nici măcar nu te-ai gandit vreodată că ai să le faci?

Ne merităm soarta…

Am încetat să fiu dezamăgită de ceea ce vad sau aud zilnic. Este destul de greu să cenzurez, dar evit cât pot. Însă nu voi înceta să cred că ne merităm soarta.

Cu toate că nu ne putem lăuda că ar merge ceva bun în ţărişoara noastră iubită, nu ne mai interesează că politicienii îşi umflă buzunare, în timp bugetarii ţin cu dinţii de un salariu minim pe economia ţării. Sau dacă ne facem că ne interesează, mergem să ţopăim pe “Dansul Pinguinului” în stradă sau fugim când vedem primul poliţist.

Zilnic, tot mai multă lume se plânge de nivelul de trai foarte scăzut (chiar dacă nimeni nu renunţă la a cumpăra tabloidul zilnic), să ne amintim de cei care au vândut un vot pentru 50 de lei. Suntem atât de săraci încât ne permitem să vindem voturile oricui? (hmm… )

Un alt subiect controversat, care nu-şi va pierde din intensitate, este legat de persoanele de etnie rromă.  Ne simţim jigniţi când ţiganii sunt fugăriţi de prin ţările calde şi sunt consideraţi români (până la urmă, români sunt, că doar au carte de identitate de România ), dar acceptăm tacit să contribuim la stat în timp ce ei primesc asistenţă socială şi tot felul de ajutoare – alocaţii, pensii sau ajutoare sociale. Iar în ce priveşte reticenţa noastră faţă de această etnie, eu mai am o nelămurire: sunt nespălaţi (nu generalizez, nu categorisesc, ci doar numesc câteva din apelativele folosite de români când vorbesc despre ţigani), sunt manelişti, nesimţiţi, inculţi, leneşi, hoţi, tâlhari, etc., etc., cu toate acestea vad zilnic foarte mulţi români care adoptă acelaşi comportament pe care îl blamează . De la “jmecherie”, atitudine şi limbaj (spre exemplu, suntem cu toţii familiarizaţi cu replica “Tu ştii cine sunt eu??!?”), până la haine, lanţuri şi ghiuluri şi la a scuipa pe stradă.

Şi nu vreau să exprim şi vreo concluzie sau să vin cu soluţii. Soluţia ar trebui să o găsească fiecare în cultura lui, dorinţele lui, aspiraţiile lui sau chiar în bunul simţ.

Cu bine! Cât s-o mai putea…

File de jurnal

Anul acesta am avut parte de cel mai frumos cadou de ziua mea – o plimbare pe malul mării. Poate sună banal, dar nu te grăbi!

Poate am un rol limitat pe această lume, dar iubesc viaţa. Şi mai mult decât atât, savurez orice lucru mărunt care îmi încântă în cel mai mic mod ochiul, mintea, sufletul. Şi pentru că iubesc viaţa, nici ea nu se zgârceşte să îmi ofere o multitudine de surprize. Spre exemplu, oricui i se întâmplă să plece într-un loc şi să ajungă în altul. Mie mi se întâmplă adesea şi niciodată nu regret!

În după-amiaza zilei de 26 august, ne-am urcat în maşină să mergem la cumpărături pentru un mic chef. Ne aflam în Ho (Danemarca), dar şoferul a preferat un magazin mai mare din localitatea apropiată. Am făcut cumpărăturile şi pentru că ne-am mişcat destul de repede, şoferul şi soţia acestuia ne-au invitat la o plimbare.

Precizare: eram 5: şoferul cu soţia (polonezi), eu, verişoara mea – Gabi şi colegul nostru – Tibi.

Pe drum nu am avut parte de un peisaj deosebit, în schimb, căsuţele erau de vis. După câteva minute, în faţa noastră se ridică un turn voinic, la care nu ezităm să mergem. Când am ajuns acolo, ochii noştri au fost furaţi imediat de valurile mării, care ne chemau într-o joacă de copil. De la poalele turnului vedeai localitatea Blåvand, pe de o parte şi Marea Nordului de cealaltă parte. Atunci timpul parcă s-a oprit în loc, am uitat de unde am plecat, am uitat toate problemele. Acolo natura te ia în braţe şi îţi spune o poveste.

Te poţi plimba ore în şir pe cărări ce şerpuiesc prin iarbă, dar toate te îndrumă spre mare.

Urme pe nisip

Plaja se întinde în faţă, păstrând urmele de maree. Marea e liniştită şi mai – mai te-ai arunca în braţele ei, dar… trebuie să mergi câteva sute de metri pentru că apa nu trece de genunchi . Însă, pentru a depăşi această pierdere, ne întreceam în a “ţine” soarele în mână

La vreo 50 km de ţărm se agită o pădure de turbine eoliene, care alimentează Blåvand – localitate independentă energetic. “Cică” locuitorii din Blåvand plătesc anual la curent cam cât plătim noi pe o lună .

Acest colţ mirific de lume are şi o încărcătură istorică deosebită. Pe alocuri descoperi buncăre de beton ce poartă urmele celui de-al Doilea Război Mondial, unele aproape îngropate în nisip. Paradoxal, nu sunt în afara peisajului. Au locul lor, iar natura se pare că respectă acest lucru.

A venit şi timpul să ne luăm “La revedere!”, fiecare în stilul caracteristic – noi cu veselie, alergând şi chicotind ca nişte copii, iar marea printr-o imagine pe care nicio fotografie nu o poate surprinde, niciun pictor nu o poate concepe. Oricât m-aş strădui, nu voi găsi niciodată cuvintele potrivite să vă ajut să vă imaginaţi măcar într-o mică măsură ce cadou vizual ne-a oferit natura. Pentru a vă face o minimă idee, vă pot spune că “Blåvand”, în traducere liberă înseamnă “apa albastră”.

Şi dacă nu am avut inspiraţia să vă descriu într-un mod mai plăcut sau mai plastic momentele petrecute acolo, sper ca fotografiile să spună mai mult. Vă recomand, dacă aveţi drum prin Danemarca, să faceţi un efort să vizitaţi aceste locuri. Merită!

Nimic nu e imposibil!

E incredibilă fetiţa asta!!! E o foarte bună încurajare, pentru sceptici mai ales.